Categorii
Uncategorised

Cristina Barbu: ‘Se spune că atunci când ne facem planuri, Dumnezeu râde. Eu nu cred asta, eu cred că e trist’

Continuăm seria de interviuri cu experții noștrii de pe platforma Publito. Astăzi avem plăcerea de a vorbi cu doamna Cristina Mihaela Barbu, conferențiar la Universitatea Spiru Haret din Craiova. Dânsa ne va povesti pe îndelete (în adevăratul spirit oltenesc) despre viața ei, cum a ajuns să îi pese atât de mult de mediul înconjurător incât a început să predea despre el, cât și ce a inspirat-o să scrie un roman si un blog.

1. Puteți să ne spuneți câteva lucruri despre dvs? De unde sunteți, unde ați studiat?

Mă numesc Cristina Mihaela Barbu, sunt din Craiova, am trăit aproape toată viața în Craiova, iubesc Craiova. Am făcut facultatea de Chimie – profesori, la Universitatea din București, am intrat înainte de revoluție, când veneam acasă, m-aș fi aplecat să sărut pământul Craiovei, mă rog, trotuarele, nu m-am adaptat vieții din capitală, chiar și atunci, înainte de anii 90, viața acolo era altfel decât aici, acasă. Totul se trăia în alt ritm, la o altă viteză, o zi acolo, mă extenua, bine, și faptul că aveam ore în 5-6 locuri diferite. Aveam un curs la Universitate, apoi în pauză, trebuia să ajungem repede în Panduri, apoi, în Polizu, apoi, în Grozăvești. Așa o țineam toată ziua. Seara era o binecuvântare. Noaptea dura o clipire de ochi. Asta a fost viața la București. Un singur film și vreo două spectacole doar am apucat să văd. 

Am trăit pe viu începutul revoluției, eu stăteam în Regie, la parter, pe 16 decembrie în plopii din fața căminului, erau atârnate pere de plastic, știți după vorba lui Ceaușescu ”…când o face plopul pere….”, apoi am încercat să ne adunăm pe terenul de baschet, să vedem ce se întâmplă, dar am fost trimiși înapoi la cămin de miliție, apoi pe 17, am fost luați pe sus, suiți în trenuri și trimiși acasă. Apoi, am trăit vremurile de început ale democrației, pe 31 martie, la megafoane, în Regie se striga că am fost călcați de unguri, că forțează granițele. Ne-am adunat să ne apărăm țara, am mărșăluit căteva nopți prin București, eram câteva zeci de mii de studenți, vă dați seama, am fost o masă mare de manipulare, dar momentele erau unice, puteau să ne calce cu tancurile, nu ne lăsam, spiritul de gașcă era foarte puternic. Apoi mineriadele, am fost la un pas să fiu bătută de mineri, dar colege de-ale mele nu au scăpat, au fost bătute doar pentru faptul că erau frumoase și studente. Am cântat cu Pațurcă, am certificat de golan, da, privind în urmă, au fost momente frumoase, dar acasă mă aștepta prietenul meu, Cătălin, actualul meu soț, și îmi doream să mă întorc în Craiova. M-am întors, s-a înființat facultatea de Chimie și aici, și am stat un an pe margine, apoi m-am transferat. Apoi, mai târziu, am făcut facultatea de Marketing, să fiu, cum mi-a zis un coleg, în rândul lumii. Eram singura care nu absolvisem facultate economică. 

Între timp, m-am căsătorit, am făcut doi copii, Irina are acum 30 de ani, este IT-istă, la București, și Radu, are 24 de ani, absolvent al UNATC secția Regie-film, lucrează tot în București. 

Cam asta, dacă mă întrebați cine sunt, vă răspund, sunt mamă și soție, mai presus de orice. 

2. Care este job-ul dvs. acum?

Sunt conferențiar la Universitatea Spiru Haret din Craiova. Este o dorință de când eram copil, să fiu profesor, ca tatăl meu, sunt profesor și îmi iubesc meseria. 

3. Cum v-a afectat pandemia munca până acum?

Într-o zi, am aflat că totul se închide, până atunci, auzisem că sunt câțiva bolnavi, că unii au murit, era ceva ce intrase și în țara noastră, până atunci nu ni se întâmpla nouă, totul era în afară, nu ne aparținea. Vedeam din când în când oameni cu mască, la început o consideram un moft, apoi lumea s-a dat peste cap. Nimic nu a mai fost ca până atunci, sediul facultății închis, eu stăteam în fața ușii, dacă voiam, puteam să intru, bineînțeles, dar ideea de ușă închisă, de țară închisă, de lume închisă, era un vis urât. 

Sunt o vorbăreață, după cum vedeți, dacă nu pot vorbi, scriu, sau mor. La cursuri, vorbeam cu studenții, ei învățau de la mine, eu învățam de la ei, dacă îi vedeam obosiți, sau plictisiți, mă opream, mai spuneam o glumă, ei mai povesteau din viața lor, din profesia lor, totul era cursiv, firesc, aveam o relație foarte bună cu toți. Când am început munca on-line, totul era nefiresc. Da, a trebuit să mă adaptez, lucrez cu laptopul de mulți ani, dar să nu văd dacă au înțeles, să nu le văd fețele, să nu putem glumi, râde, discuta, asta nu se poate să nu te afecteze. 

Apoi, colegii, noi suntem o altă familie acolo, ne făceam zilele împreună, ne mai certam, ne mai împăcam, discutam, rădeam, da, bârfeam, toate astea ne asigurau și o bună dispoziție, era viața noastră, lumea noastră, toate astea îmi lipsesc, mi-e dor de studenți, mi-e dor de colegi. Iar creierul nostru, pentru că nu-i dăm ceea ce era învățat să aibă, să trăiască, mai deraiază, mai picură și pelin către restul corpului. 

4. Știu că aveți un blog și ați scris și un roman. Spuneți-ne mai multe despre ele!

Inițial am vrut să scriu, ca toate cele ce le-am trăit în copilărie, să rămână. Să rămână părinții mei, bunicii mei. Dar băiatul care mi-a făcut site-ul mi-a spus: ”pe cine interesează povești despre bunici?” Și atunci, am legat amintirile din copilărie cu o poveste de dragoste. A ieșit un puzzle, care se pare, a avut succes. 

Pe blog, eu mă cert cu lumea, nu cu oamenii, cu lumea, atunci când n-o înțeleg, cu pământul și cu cerul, cu mine însămi. Apoi, mă împac, negociem, mai las eu, mai pune ea, lumea, ne înțelegem. Nu pot să mă duc să iau un bătrân de gât că e urâcios, sau o babă că-i certăreață, nu pot să-i strig funcționarului că e nepregătit, sau medicului că e arogant, socotelile le fac pe blog, îi iau pe toți în răspăr, îmi construiesc lumea mea, așa cum o vreau eu, așa cum am fost educată s-o vreau. Ascult balade rock, întotdeauna numai balade rock, și scriu. Am crescut cu slow rock, grație fratelui meu mai mare și a fost muzica cu care au crescut copiii mei. 

Cartea a apărut la insistențele familiei, apoi a celor care citesc blogul. A fost foarte bine primită de criticii din zona noastră, am avut surpriza să primesc articole, recenzii în reviste de la persoane de la care nu m-am așteptat. Adică, nu mă așteptam să ajungă cartea mea la ei. Apoi a fost apreciată de cei care au citit-o. Am cunoscut oameni pe care poate nu i-aș fi cunoscut dacă nu scriam. Și îmi vine acum în minte dl. academician profesor Ioan Iovitzu Popescu, care într-o zi a găsit în cartea de bucate a soției o strofă scrisă de mâna ei, atunci când încă trăia. A căutat pe net și singura trimitere a fost către blogul meu, mai apoi către cartea mea. Știam acea strofă, dar nu știu nici acum de unde o știam, practic, nu apare pe net, am căutat zile în șir printre caietele de amintiri, printre cărți vechi, nu am găsit-o, dar există în mintea mea, în cartea mea și în foaia aceea din cartea de bucate. Dl. profesor și soția sa au fost nominalizați de patru ori la premiul Nobel pentru fizică, de patru ori, în vremuri în care marea masă a țării noastre nu știam nimic, era o burghezie, probabil, premiul Nobel. Fără această carte nu l-aș fi cunoscut pe dl. profesor cu care acum, am o legătură de prietenie, care mă onorează. 

5. Cum ați decis să predați discipline despre mediul inconjurător?

Am fost educată să respect ce-i în jurul meu. Pe vremea aceea, asta se reducea la a strânge gunoaiele în urma mea și să zic sărut-mâna la bătrâni. Nu știam prea multe despre mediu, mă rog, cam nimeni nu știa. În 1998 am depus CV-ul meu la această Universitate, pentru asistent la disciplina Economia și protecția mediului. Apoi m-am înscris la doctorat, pe domeniul Chimie analitică – protecția mediului. Am avut coordonator pe dl. profesor Alexandru Popescu. Tare mult m-a ajutat. Am făcut analize de metale grele pe Jiu. Greu de spus, de digerat ceea ce am găsit pe malul râului pe la izvoare, mizerii, gunoaie, televizoare vechi, în zona minieră, halde de steril lăsate pur și simplu pe mal, când vin ploile le spală pe toate, și totul ajunge în Jiu, apoi în Dunăre. Am citit la un moment dat, că nemții erau fericiți că România se află la vărsarea Dunării, nu la izvoare, Doamne ferește, doar o parte e astfel, murdară.

Am terminat doctoratul în 2009, apoi am urmat treptele carierei, lector, conferențiar. De trei ani ne-am mutat lângă Craiova, la țară, respect ce este în jurul meu la tot pasul, nu arunc ulei ars la chiuvetă, îl colectez și-l dau la benzinărie, bateriile le strâng și le duc la mall, plasticele le colectăm separat, tot ce e gunoi vegetal, zaț le strâng în tomberon special, se descompun, le amestecăm cu pământ, cu bălegar și toamna le aruncăm în grădină. Toți sâmburii de la orice fruct îi strâng, când plecăm cu mașina îi arunc pe geam. Am citit că în Thailanda a fost un astfel de program, a fost un succes. Poate din sutele de sâmburi, se prind câțiva și tot e bine.

6. Care sunt planurile dvs. de viitor, legate de carieră mai ales?
Se spune că atunci când ne facem planuri, Dumnezeu râde. Eu nu cred asta, eu cred că e trist. Știu că Universitatea noastră nu are una din cele mai bune imagini, dar avem la Craiova un centru de cercetare cu mare vizibilitate în lumea științifică din afară, un centru de cercetare pe care l-ar invidia multe facultăți. Avem un grup de reviste indexate BDI, avem un număr mare de articole în reviste cu cotație ISI, avem proiecte din fonduri europene, din fonduri interne. Am încercat de-a lungul timpului să ajutăm studenții, prin proiecte europene să plătească o parte din taxe, să-și deschidă unii, propria afacere. Planul meu este să continui să scriu, vreau să public a doua carte, Adam, o parte o am scrisă, dar îmi trebuie un impuls, ceva, nu știu nici eu ce, nu m-am putut aduna pe perioada asta, deși timp am avut. Apoi, pentru facultate, lucrez la un articol legat de mediu și Covid, cum a fost influențat mediul de carantina, măști, lockdown, etc. Deși, să știți, și activitatea de cercetare a fost influențată de predarea de acasă, adică nu ne-am mai întâlnit, noi, colegii, nu ne-am mai făcut planuri, proiecte, ni le facem separat, dar trebuie să ne întâlnim, să coordonăm totul.

Vă mulțumim mult pentru timpul acordat!

Află mai multe si încearcă serviciul nostru gratuit care conectează jurnaliștii cu sursele.

Sunt jurnalist

Căutați o sursă de calitate pentru următorul dvs. articol?

Serviciu GRATUIT * pentru jurnaliștii și bloggerii aflați in căutarea unor surse de informare de încredere.

*

Sunt o sursă

Căutați o modalitate de a obține publicitate în mass-media?

Serviciu GRATUIT * pentru experții și companiile care doresc publicitate în mass media.

*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *